Ciudat sentiment m-a incercat azi, cand, in pofida faptului nu toate-s la superlativ, mi-am pastrat cu demnitate zambetul si increderea. Am aplicat varianta naiva de a accepta toate inconvenientele cu un zambet si sa ma gandesc la faptul ca fiecare primeste in viata ceea ce merita si la momentul potrivit, deocamdata atat mi se cuvine iar pentru unele lucruri va trebui sa astept.
E o lume nedreapta, cu decizii partinitoare, cu unitati de masura diferite dar iau situatia ca atare... Fiecare nod din gat l-am inghitit cu aceeasi seninatate si cu aceeasi dezinvoltura deopotriva. Dimineata mi-a alcatuit un portret sinistru al unei zile insorite de luni. Oamenii purtau aceleasi fetze posomorate (a unei zile ce anunta o noua saptamana de munca), aceleasi haine ponosite, aceleasi ziare de 2 bani citite pe furis, aceeasi crispare cand arunci o privire fugitiva pe net sa nu te prinda superiorii. Totusi asta ma facut sa privesc totul cu detasare, sa nu se imprime radacinile rutinei si in psihicul meu. O stare de plutire si visare imi faceau curaj si avant in ceva ce nu avea sa fie deloc spectaculos , dar parca totusi intr-o lumina noua, in asteptarea fericirii depline ce o sa vina in curand. O zi banala ca oricare alta, o zi in care poate nimeni nu ma va suna pentru o chestie mai speciala, o zi in care pot sa nu exist, sa fiu nimeni-ul absolut, dar totusi cineva.
Am admirat cum oameni nervosi injurau in trafic alti oameni, mai nervosi. Am asistat la starea de irascibilitate a superioarei mele si la starea de sictireala a unor colegi la fel de morocanosi. Cu staruinta ,un amalgam de numere am adunat. Am fost strain de restul...... totul in jurul meu era fad, gol, nu reactionam la nimic, si nimic nu reactiona la mine. Sunt indispensabil de inexistent,..si totusi ma simt bine in pielea mea. Eram implinit, gol intr-un fel, dar linistit. Ceva imi dadea forta de a fi senin. De a fi impacat cu mine insumi, de a nu dispune oamenii in categorii, de a nu vedea totul doar prin prisma mea.
Cred ca am invatat sa pierd o batalie pentru a castiga razboiul, tocmai pentru a invata sa imi castig increderea si demnitatea deopotriva, desi poate ca gestul ACELA ar insemna mai mult decat o mie de gesturi similare facute mai tarziu. O introspectie intr-un furnicar de vise, si totusi o concluzie pertinenta in urma atator framantari. Mi-am cizelat cu tact pacatele ce mi-au condimentat trecutul, si am rabufnit intr-un zambet naiv dar implinit. Am privit la timpul ce a trecut, cu o oarecare liniste si impacare. Si nu am avut nevoie de laude sa imi altoiasca starea. Cu un talent fantastic am reusit sa ma bucur de un lucru simplu –iubirea- fara a fi umbrit de orgoliu sau frustrari.
Maine va fi o alta zi, o alta poveste, cu alti oameni plictisiti, cu alte fete cu cizme, mai stralucitoare, cu copii care se bucura de o noua zi cu soare, ......pentru umila mea prezenta intre ei, voi incerca ca din marunte fapte delicate, sa imi cladesc un chip mai fericit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu